Relaţii Publice sau Interese Publice (sau despre ochiul larg închis al presei)

Recent, am avut un schimb de mail-uri cu o doamnă jurnalistă din Cluj, schimb de mail-uri care m-a făcut să mă gândesc mai atent la relaţia jurnalistului cu societatea, pornind de la postulatul că “presa este a patra putere în stat”…

Filmul, pe scurt: doamna sună pe telefonul de la secretariat, în momentul în care eram într-o serie de întâlniri. Reuşim, în cele din urmă, să vorbim telefon, doamna solicitând imperios şi sub presiunea urgenţei o reacţie la o presupusă declaraţie a unei autorităţi locale vizavi de participarea noastră la o licitaţie. Îmi cer scuze politicos că nu pot să-i răspund imediat, pentru că nu ştiu la ce licitaţie se referă, pentru că, de principiu, nu comentez decât declaraţiile pe care le-am citit cu ochii mei sau le-am auzit cu urechile mele – şi numai dacă este cazul – şi, în fine, pentru că nu ne cunoşteam şi aş fi preferat ca cererea să-mi fie trimisă pe mail. Sunt avertizat încă o dată că este o chestiune de urgenţă maximă şi, dacă depăşim deadline-ul, articolul va fi publicat fără poziţia noastră. Ne executăm rapid la solicitare, apare articolul a doua zi cu precizările noastre, pentru ca – surpriză! – în următoarea zi, aceeaşi persoană să publice, pornind de la declaraţiile “unor surse”, un nou articol cu alegaţii extrem de grave… dar la care nu a mai solicitat vreo poziţie din partea noastră… nici la telefon şi nici pe mail. (Sper să greşesc dar cred că doamna jurnalistă tare mult şi-ar fi dorit să nu-i fi răspuns nici la solicitarea iniţială… ar fi dat incomparabil mai bine în economia generală a celor două articole să fi apărut că “la solicitările noastre repetate, casa de avocatură a refuzat să răspundă”...)

Din schimbul de mail-uri care a urmat, au rezultat următoarele:
1. Nu contează că informaţia “pe surse din interior” nu este confirmată de purtătorul de cuvânt al instituţiei cu pricina, citat două propoziţii mai încolo… important este că ea nu a fost INFIRMATĂ EXPLICIT;
2. Nu contează că autorul nu are nicio dovadă că “sursele din interior” au furnizat informaţia corectă sau nu;
3. Încrederea în "surse" este mai presus de verificarea informaţiilor oferite de acestea, chiar şi atunci când “sursele” nu-ţi oferă nicio dovadă palpabilă că ceea ce susţin e şi adevărat;
4. Nu contează că au fost confundate două companii diferite (e adevărat, cu nume apropiate, însă două companii diferite, care activează în domenii diferite);
5. Bunul renume al unei companii poate (dacă nu cumva, trebuie) terfelit, dacă “interesul public” o cere.

Fiecare dintre punctele enumerate mai sus poate constitui oricând câte o temă de curs despre relaţia jurnalism - PR dar ceea ce a surprins era siguranţa cu care persoana cu care corespondam era convinsă că pana ei exprima “interesul public”. Nu e cazul să seminarizăm pe tema “verificării informaţiilor din 3 surse independente”, pe tema folosirii cu parcimonie, şi doar în cazuri excepţionale, a “surselor din interiorul instituţiilor”, urmată de coroborarea informaţiilor cu altele existente, pe tema documentarii atente, şamd.

Presa şi-a câştigat cu greu dreptul de a fi numită “a patra putere în stat” şi asta doar prin informarea corectă, completă şi imparţială a publicului. De apărarea interesului public se ocupă (conform “fişei de post”) primele trei...

Eludarea oricărui element din “sfânta treime” a jurnalismului (corect, complet şi imparţial) duce la pierderea credibilităţii, atât la nivel individual, cât şi la nivel de profesie. Ca jurnalist, dacă vrei să serveşti interesul public, relatezi faptele şi spui adevărul, pentru că apare următoarea situaţie: ce te faci dacă publicul este împărţit în două, în trei, fiecare cu interesul lui? Scrii două articole diferite? Mai mult decât atât, în momentul în care intră în discuţie “interesul”, s-ar putea cădea în capcana unor judecăţi de valoare cu reverberaţii etice şi economice. Adevărul, fapta, ele sunt mult mai sigure…

În urmă cu o săptămână, participanţii la o dezbatere organizată de un cotidian “quality” pe tema "Viitorul presei? Nici aşa, nici altminteri", deplângeau prăbuşirea tirajelor şi concedierile masive din redacţii. După experienţa relatată mai înainte, tind să cred că diminuarea tirajelor şi, implicit, a veniturilor din presă nu ar trebui puse numai pe seama unor cauze exterioare profesiei: criza globală, trecerea la online sau chitroşenia agenţiilor de publicitate, ci şi pe seama unei posibile degradări treptate, dar continue, a calităţii conţinutului editorial produs.

Dacă jertfim “informarea corectă a publicului” pe altarul “apărării interesului lui”, se face pasul periculos de la presa care informează la cea care militează şi, de aici, mai departe, la partizanat, ceea ce este orice altceva dar numai jurnalism nu este.

Ovidiu Constantinescu
PR Manager

PS: În cadrul acestui schimb de mail-uri nu au fost folosite cuvinte tăioase, expresii ascuţite, nu au fost rănite orgolii şi niciun jurnalist nu a fost dat în judecată.