Baroul parlamentar (sau despre avocatură şi lobby)

Am urmărit cu mare atenţie recenta dispută iscată de încercarea unor parlamentari de a modifica Legea Avocaturii astfel încât să permită legiuitorilor ramaşi fără “coledzi” să intre automat în avocatură, fără a mai trece printr-un examen de intrare în barou, pe motivul implicit că ar fi normal ca acela care dă legi să le ştie la fel de bine ca şi acela care se foloseşte de ele.

Reacţia imediată şi fermă a conducerii baroului - de altfel salutară - faţă de această încercare de instituire a unui “barou parlamentar”, ca să-i spun aşa, mi-a adus aminte de reacţia similară faţă de o încercare asemănătoare de înfiinţare a “baroului constituţional”, o instituţie paralelă şi cu criterii vagi de validare profesională. Dar similitudinile se opresc aici, deoarece sunt sigur că miza actualei dispute este cu totul şi cu totul diferită şi că ea a fost provocată mai degrabă de o neînţelegere.

Să mă explic…

Atât avocatul cât şi parlamentarul apără, în principiu, nişte interese: avocatul – pe cele ale clientului său în raport cu legea, parlamentarul – pe cele ale grupului social/economic ce l-a trimis în parlament, prin adoptarea de legi. Atât parlamentarul cât şi avocatul lucrează, în principiu, cu legi dar, în timp ce avocatul lucrează cu litera legii adoptate, parlamentarul lucrează cu spiritul legii pe cale de adoptare… Atât parlamentarul cât şi avocatul se raportează la lege dar, în timp ce parlamentarul are treabă cu legea înainte de a fi adoptată, avocatul se raportează strict la lege după ce aceasta a intrat în vigoare.

În ceea ce mă priveşte, nu cred că simpla activitate de votare de legi – chiar dacă aceasta se derulează pe o perioada de 4 ani, cam cât durează şi cursurile la facultatea de drept – poate, sau ar trebui să te scutească de examenul de intrare în barou. Mai mult, faptul că zeci – dacă nu sute – de absolvenţi de facultăţi de drept pică cu brio examenul de validare în profesie îmi întăreşte această convingere. Cum, tot aşa, nu cred că baroul ar trebui să asigure protecţia socială a parlamentarilor la final de mandat şi că avocatura ar trebui să devină o profesie pe care o poate face oricine şi oricum, indiferent de cât de prestigioasă este poziţia de a fi reprezentant al poporului.

Dar exista un dar…

Din ce am spus mai înainte, este evident că avem de-a face cu două activităţi absolut distincte, chiar dacă ambele fac referinţă implicită la “apărarea intereselor clientului în raport cu legea”: una se numeşte AVOCATURĂ şi cealaltă LOBBY, prima – extrem de bine reglementată, a doua – inexistentă în CAEN. Cred cu tărie – şi sper - că la aceasta din urma s-au gândit, de fapt, parlamentarii cu pricina. Probabil că au realizat şi ei că, pe de-o parte, experienţa lor în a lucra cu legile este extrem de valoroasă şi că, pe de alta, nefiind acoperită de nici o reglementare, este – prin urmare – ilegală… cu toate consecinţele de rigoare pe care le vedem la televizor. Dar, din păcate, rezolvarea acestei probleme a fost deficitară şi tipic românească… în loc să reglementeze clar o profesiune care este recunoscută şi apreciată ca atare (şi la care a apelat şi statul roman în relaţiile cu instituţii ale unor ţări prietene şi aliate), parlamentarii s-au rezumat pur şi simplu la rezolvarea punctuală a problemei lor cu viaţa de apoi-mandat.

Poate că în română, “avocat” o suna mai bine ca “lobbyst” dar nu văd ce ruşine mare este să recunoşti deschis – şi să plăteşti onest, conform legilor în vigoare, taxe şi impozite pentru aceasta – că aperi interesele economice şi/sau politice ale unei persoane sau firme.

Doru Boştină
Avocat Coordonator