Nu e niciun secret ca fuziunile si achizitiile nu sunt caracteristicile pietei de consultanta juridica de la noi: radacinile istorice, felul in care legea de organizare a avocaturii in Romania a marcat jaloanele acestei profesii de un deceniu si mai bine, orgoliile personale si alte motive subiective sunt tot atatea cauze pentru care avocatii din Romania se simt mai bine “pe cont propriu”.
Pana acum, avocatii care au facut trecerea de la cabinet individual la societate civila de avocati si apoi la o mare casa de avocatura au urmat o strategie de dezvoltare extensiva - cantitativa - prin cresterea resurselor, in special a numarului de tineri avocati, proaspat intrati pe piata muncii. Inexplicabil insa, o data ajunsa la un oarecare grad de maturitate, cand s-a acumulat o oarecare expertiza si siguranta profesionala, organizatia atinge un fel de “masa critica” si, in loc sa se consolideze, sa atraga pe orbita ei entitati de natura si marime relativ apropiata, fortele centrifuge devin – brusc - prea puternice. Succesul, orgoliul profesional, exacerbarea individualismului, par sa fie tot atatea piedici pentru avocati sa fuzioneze, sa urmareasca o strategie de dezvoltare intensiva. Are loc o “difuziune” in care mai multi avocati parasesc organizatia - pana mai ieri foarte puternica - pentru a-si cauta satisfactia profesionala pe cont propriu.
In ultimii ani, am avut parte de trei fuziuni – una dintre ele fiind deja de domeniul trecutului, alta a fost insotita si de o alianta matrimoniala, cea de a treia abia a fost anuntata acum 6 luni - si nenumarate difuziuni, unele mai celebre decat altele. Nu ma indoiesc ca fiecare plecare a avut la baza motive temeinice, calcule clare si strategii precise, altfel ele nu ar fi fost decat un simplu conflict de orgolii. Intr-o piata in care concurenta nu pare a fi ceva presant, nici acest fenomen - al inabilitatii de consolidare - nu creeaza ingrijorare printre participanti. Acest lucru ar fi trebuit sa se schimbe sub presiunile actualei crize economice... dar nu sunt semne.
Despre achizitii, in adevaratul sens al cuvantului, nici nu poate fi vorba, caci simpla preluare a titulaturii unei mari firme de avocatura din afara nu se prea inscrie in definitia clasica a unei achizitii ci, mai degraba, se refera la stabilirea unor capete de pod pe o piata mica intr-o tara in care “hic sunt leones” - inca.
Din pacate, aceasta cantonare in individualism si dezvoltare extensiva impiedica piata de avocatura din Romania sa-si atinga potentialul ei maxim. Fuziunile pe o piata in formare nu functioneaza dupa matematica simpla a lui “unu plus unu fac doi”. Ele constituie in sine un factor de crestere al pietei, potentand abilitatea de a aborda proiecte mari, cu valori care ne par azi astronomice.
Exista totusi un P.S. la cele de mai sus peste care nu pot trece cu vederea: plecarea pe neasteptate a unei case de avocatura spaniole “cu catel, cu purcel” a fost factorul catalizator al primului M&A de pe piata de avocatura din Romania. A fost insa o achizitie “de voie/de nevoie”... depinde de care parte a achizitiei te afli.
Ovidiu Constantinescu
PR Manager
luni, 20 decembrie 2010
marți, 14 decembrie 2010
"Om bogat, om sarac"
Guvernul pregateste, pana la sfarsitul anului, o serie de reglementari prin care intentioneaza sa transpuna in legislatia romaneasca angajamentele luate prin Scrisoarea suplimentara de intentie agreata cu Fondul Monetar International in cursul lunii iunie 2010.
Din cuprinsul acestui document rezulta ca reforma fiscala se va concentra si asupra contribuabililor persoane fizice cu venituri mari si va presupune dezvoltarea unor metodologii de control indirect care sa completeze tehnicile existente de control in vederea identificarii veniturilor nedeclarate. In mod deosebit, Guvernul intentioneaza sa modifice Codul Fiscal şi Codul de Procedura Fiscala in sensul: (i) stabilirii dreptului ANAF de a avea acces la evidentele bancare si la evidentele partilor terte, pentru a permite astfel stabilirea corespunzatoare a venitului; (ii) revizuirea definiţiilor venitului, pentru a da posibilitatea impunerii veniturilor provenite din orice sursă neexceptată prin lege; (iii) întărirea obligaţiei de declarare a venitului; precum şi (iv) întărirea dreptului de control în vederea identificării venitului nedeclarat.
Modificarile legislative despre care discutam vizeaza prin urmare impozitarea veniturilor persoanelor fizice si ar trebui sa permita organului fiscal sa calculeze impozitul pe venit chiar si in situatia in care nu exista declaratii ale contribuabilului iar sursa venitului nu a putut fi identificata prin alte mijloace dar, pe baza constatarilor organului fiscal, este evident ca respectivul contribuabil a ascuns veniturile in cauza.
Pana aici, nimic special, insa se pare ca, pentru atingerea obiectivelor asumate, Guvernul considera ca solutia este aceea de modificare a prevederilor actuale din Codul fiscal in sensul ca (i) orice venituri identificate de organele fiscale si a caror susrsa nu poate fi determinata, altele decat venituri neimpozabile, se impun cu o cota de 16% si din Codul de procedura fiscala in sensul (ii) de a se inversa sarcina probei sursei veniturilor si a nivelului acestora, in asa fel incat contribuabilul sa fie cel obligat sa dovedeasca veniturile realizate si sursa acestora.
In masura in care contribuabilul nu va reusi sa probeze sursa veniturilor si, eventual, existenta unei surse neimpozabile a acestora (spre exemplu o donatie), atunci organul fiscal ar trebui sa fie in masura sa emita o decizie de impunere pentru venitul suplimentar determinat.
Ideea in sine - de a scoate la iveala si a impozita venituri a caror provenienta este, sa spunem, dubioasa - mi se pare corecta, ea nefiind oricum o conceptie romaneasca orginala, fiind intalnita si in alte state din Uniunea Europena (Franta, Germania si chiar Ungaria) sau S.U.A. care s-au confruntat cu fenomenul evaziunii si fraudei fiscale cu mult inainte ca Romania sa aiba o economie de piata.
Sincer, nu ar avea cum sa ma deranjeze ideea de a impozita si patronii unor firme, care sunt pe pierdere de ani de zile dar care detin averi considerabile ca persoane fizice sau a unor liberi profesionisti care cheltuiesc mai multi bani decat castiga sau a unor comercianti persoane fizice care nu inregistreaza in evidentele contabile toate veniturile (neemitand bonuri fiscale sau facturi fiscale) pe care apoi le folosesc pentru achizitia de bunuri personale (autoturisme, apartamente etc.).
Mi se pare totusi incorecta tendinta ce a devenit un cliseu in ultima vreme, de a transpune cu orice pret in legislatia romaneasca reglementari si proceduri din alte state, fara a le adapta realitatilor interne economice si juridice si fara a tine cont de faptul ca sistemul nostru juridic este construit pe o lege fudamentala care contine principii de la care nu te poti abate, chiar si in cazul unei crize de venituri la buget.
Ma refer la faptul ca art. 44 alin. 8 din Constitutia Romaniei prevede ca averea dobandita licit nu poate fi confiscata, caracterul licit al dobandirii fiind prezumat, iar potrivit art. 44 alin. 9, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii pot fi confiscate numai in conditiile legii.
Sigur ca, teoretic, in cazul nostru nu vorbim neaparat de averi (venituri si bunuri) ilicite ci doar de venituri a caror sursa nu poate fi dovedita iar fiscul nu are de gand sa confiste averi ci doar sa le impoziteze cu 16%. Este o nuanta care ne-ar putea determina sa credem ca nu ar trebui sa existe vreo incalcare a dispozitiilor constitutionale.
Insa, sa ne gandim ce inseamna venituri a caror sursa nu poate fi dovedita. Sa fim seriosi, veniturile astea sunt de cele mai multe ori venituri provenite din activitati care pot fi cu usurinta incadrate in sfera ilicitului contraventional sau penal, sau, daca provin din surse licite si nu au fost declarate fiscului pentru a nu se plati impozit, devin oricum ilicite prin faptul ca provin din evaziune sau frauda fiscala.
Asadar, conform viitoarelor reglementari, atunci cand va trebui sa dovedeasca veniturile realizate si sursa acestora, contribuabilul va trebui de fapt sa probeze provenienta licita a veniturilor care, dupa cate ne spune Constitutia, se prezuma. Provenienta licita a averii, adica si a veniturilor, fiind prezumata, inseamna ca fiscul, conform Constitutiei, este cel care trebuie sa demonstreze provenienta ilicita a veniturilor si nu contribuabilul.
Nu pot sa uit ce a retinut Curtea Constitutionala in considerentele Deciziei nr. 415/2010, prin care au fost declarate neconstitutionale mai toate dispozitiile importante din Legea nr.144/2007, actul normativ de organizare si functionare a Agentiei Nationale de Integritate, si anume ca principiul constitutional al prezumtiei dobandirii licite a averii trebuie sa se aplice si in cazul persoanelor cercetate potrivit Legii nr.144/2007, iar cei ce pretind ca averea unei persoane a fost dobandita ilicit trebuie sa dovedeasca acest lucru.
In considerentele aceleasi decizii s-a mai retinut ca din dispozitiile Legii nr.144/2007 reiese insa ca persoana cercetata este tinuta sa dovedeasca provenienta licita a tuturor bunurilor dobandite in perioada supusa controlului, avand loc, asadar, o rasturnare a sarcinii probei, ceea ce contravine prezumtiei dobandirii licite a bunurilor, consacrata constitutional prin art.44 alin. 8.
Observand ce intentioneaza fiscul, prin inversarea sarcinii probei sursei veniturilor si a nivelului acestora in asa fel incat contribuabilul sa fie cel obligat sa dovedeasca veniturile realizate si sursa acestora, si vazand considerentele deciziei Curtii Constitutionale, mai sus citate, nu pot sa nu ma intreb daca acest demers de reforma fiscala, desi laudabil din punctul meu de vedere, va fi sau nu sortit unui esec la prima exceptie de neconstitutionalitate care va fi ridicata in cadrul unui litigiu fiscal de anulare a unei decizii de impunere.
Ramane de vazut forma in care va fi adoptata ordonanta de modificare a Codului fiscal si a Codului de procedura fiscala, insa cred ca experienta ANI cu Curtea Constitutionala ar trebui sa dea de gandit si Ministerului Finantelor si ANAF.
Asa cum spuneam anterior, sunt nuante care fac ca viitoarea reglementare sa para conforma dispozitiilor art. 44 alin. 8 din Constitutia Romaniei, tinand cont ca fiscul nu intentioneaza sa confiste veniturile a caror sursa nu poate fi dovedita, ci doar sa le impoziteze.
Totusi, ce ar fi sa ne imaginam o situatie in care un contribuabil nu poate sau nu doreste sa faca aceasta proba intrucat l-ar putea incrimina si i–ar putea aduce o condamnare pentru o infractiune de spalare de bani, coruptie, evaziune fiscala sau alta infractiune.
In acest caz, fiscul ar proceda la impozitare si ar emite o decizie de impunere pentru diferenta de venituri ce nu a putut fi dovedita.
Ma intreb daca nu cumva, prin aceasta modalitate, sunt spalati de fapt bani negri, pentru ca statul, prin ipoteza, nu impoziteaza bani negri ci ii confisca.
Asadar, pana la urma, toata lumea ar fi multumita, contribuabilul si-a spalat banii, ca doar a platit un impozit de 16% iar statul este multumit ca de, este criza si sa iei 16% parca e mai bine decat sa nu iei nimic.
Mult mai riguros mi s-ar parea un viitor act normativ in domeniul impozitarii persoanelor fizice cu averi mari care sa prevada o procedura in care fiscul, constatand ca contribuabilul nu poate dovedi sursa veniturilor si cuantumul acestora, sa sesizeze mai intai organele in drept (Parchet, Politie, Oficiul pentru prevenirea si combaterea spalarii banilor) si, numai dupa ce s-a dispus neinceperea urmarii penale sau dupa ce procesul penal s-a finalizat printr-o eventuala achitare, dovedindu-se astfel ca banii nu provin infractiuni sau contraventii, sa procedeze la impozitare.
Poate ca aceasta varianta nu ofera premisele unei adevarate reforme fiscale si nu aduce bani la buget intr-un timp foarte scurt dar - macar - statul nu ar ajunge sa taxeze cu buna stiinta venituri… care ar putea avea alta incadrare juridica...
Cosmin Gheorghe
Avocat Colaborator Senior, Departamentul Fiscal
Din cuprinsul acestui document rezulta ca reforma fiscala se va concentra si asupra contribuabililor persoane fizice cu venituri mari si va presupune dezvoltarea unor metodologii de control indirect care sa completeze tehnicile existente de control in vederea identificarii veniturilor nedeclarate. In mod deosebit, Guvernul intentioneaza sa modifice Codul Fiscal şi Codul de Procedura Fiscala in sensul: (i) stabilirii dreptului ANAF de a avea acces la evidentele bancare si la evidentele partilor terte, pentru a permite astfel stabilirea corespunzatoare a venitului; (ii) revizuirea definiţiilor venitului, pentru a da posibilitatea impunerii veniturilor provenite din orice sursă neexceptată prin lege; (iii) întărirea obligaţiei de declarare a venitului; precum şi (iv) întărirea dreptului de control în vederea identificării venitului nedeclarat.
Modificarile legislative despre care discutam vizeaza prin urmare impozitarea veniturilor persoanelor fizice si ar trebui sa permita organului fiscal sa calculeze impozitul pe venit chiar si in situatia in care nu exista declaratii ale contribuabilului iar sursa venitului nu a putut fi identificata prin alte mijloace dar, pe baza constatarilor organului fiscal, este evident ca respectivul contribuabil a ascuns veniturile in cauza.
Pana aici, nimic special, insa se pare ca, pentru atingerea obiectivelor asumate, Guvernul considera ca solutia este aceea de modificare a prevederilor actuale din Codul fiscal in sensul ca (i) orice venituri identificate de organele fiscale si a caror susrsa nu poate fi determinata, altele decat venituri neimpozabile, se impun cu o cota de 16% si din Codul de procedura fiscala in sensul (ii) de a se inversa sarcina probei sursei veniturilor si a nivelului acestora, in asa fel incat contribuabilul sa fie cel obligat sa dovedeasca veniturile realizate si sursa acestora.
In masura in care contribuabilul nu va reusi sa probeze sursa veniturilor si, eventual, existenta unei surse neimpozabile a acestora (spre exemplu o donatie), atunci organul fiscal ar trebui sa fie in masura sa emita o decizie de impunere pentru venitul suplimentar determinat.
Ideea in sine - de a scoate la iveala si a impozita venituri a caror provenienta este, sa spunem, dubioasa - mi se pare corecta, ea nefiind oricum o conceptie romaneasca orginala, fiind intalnita si in alte state din Uniunea Europena (Franta, Germania si chiar Ungaria) sau S.U.A. care s-au confruntat cu fenomenul evaziunii si fraudei fiscale cu mult inainte ca Romania sa aiba o economie de piata.
Sincer, nu ar avea cum sa ma deranjeze ideea de a impozita si patronii unor firme, care sunt pe pierdere de ani de zile dar care detin averi considerabile ca persoane fizice sau a unor liberi profesionisti care cheltuiesc mai multi bani decat castiga sau a unor comercianti persoane fizice care nu inregistreaza in evidentele contabile toate veniturile (neemitand bonuri fiscale sau facturi fiscale) pe care apoi le folosesc pentru achizitia de bunuri personale (autoturisme, apartamente etc.).
Mi se pare totusi incorecta tendinta ce a devenit un cliseu in ultima vreme, de a transpune cu orice pret in legislatia romaneasca reglementari si proceduri din alte state, fara a le adapta realitatilor interne economice si juridice si fara a tine cont de faptul ca sistemul nostru juridic este construit pe o lege fudamentala care contine principii de la care nu te poti abate, chiar si in cazul unei crize de venituri la buget.
Ma refer la faptul ca art. 44 alin. 8 din Constitutia Romaniei prevede ca averea dobandita licit nu poate fi confiscata, caracterul licit al dobandirii fiind prezumat, iar potrivit art. 44 alin. 9, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii pot fi confiscate numai in conditiile legii.
Sigur ca, teoretic, in cazul nostru nu vorbim neaparat de averi (venituri si bunuri) ilicite ci doar de venituri a caror sursa nu poate fi dovedita iar fiscul nu are de gand sa confiste averi ci doar sa le impoziteze cu 16%. Este o nuanta care ne-ar putea determina sa credem ca nu ar trebui sa existe vreo incalcare a dispozitiilor constitutionale.
Insa, sa ne gandim ce inseamna venituri a caror sursa nu poate fi dovedita. Sa fim seriosi, veniturile astea sunt de cele mai multe ori venituri provenite din activitati care pot fi cu usurinta incadrate in sfera ilicitului contraventional sau penal, sau, daca provin din surse licite si nu au fost declarate fiscului pentru a nu se plati impozit, devin oricum ilicite prin faptul ca provin din evaziune sau frauda fiscala.
Asadar, conform viitoarelor reglementari, atunci cand va trebui sa dovedeasca veniturile realizate si sursa acestora, contribuabilul va trebui de fapt sa probeze provenienta licita a veniturilor care, dupa cate ne spune Constitutia, se prezuma. Provenienta licita a averii, adica si a veniturilor, fiind prezumata, inseamna ca fiscul, conform Constitutiei, este cel care trebuie sa demonstreze provenienta ilicita a veniturilor si nu contribuabilul.
Nu pot sa uit ce a retinut Curtea Constitutionala in considerentele Deciziei nr. 415/2010, prin care au fost declarate neconstitutionale mai toate dispozitiile importante din Legea nr.144/2007, actul normativ de organizare si functionare a Agentiei Nationale de Integritate, si anume ca principiul constitutional al prezumtiei dobandirii licite a averii trebuie sa se aplice si in cazul persoanelor cercetate potrivit Legii nr.144/2007, iar cei ce pretind ca averea unei persoane a fost dobandita ilicit trebuie sa dovedeasca acest lucru.
In considerentele aceleasi decizii s-a mai retinut ca din dispozitiile Legii nr.144/2007 reiese insa ca persoana cercetata este tinuta sa dovedeasca provenienta licita a tuturor bunurilor dobandite in perioada supusa controlului, avand loc, asadar, o rasturnare a sarcinii probei, ceea ce contravine prezumtiei dobandirii licite a bunurilor, consacrata constitutional prin art.44 alin. 8.
Observand ce intentioneaza fiscul, prin inversarea sarcinii probei sursei veniturilor si a nivelului acestora in asa fel incat contribuabilul sa fie cel obligat sa dovedeasca veniturile realizate si sursa acestora, si vazand considerentele deciziei Curtii Constitutionale, mai sus citate, nu pot sa nu ma intreb daca acest demers de reforma fiscala, desi laudabil din punctul meu de vedere, va fi sau nu sortit unui esec la prima exceptie de neconstitutionalitate care va fi ridicata in cadrul unui litigiu fiscal de anulare a unei decizii de impunere.
Ramane de vazut forma in care va fi adoptata ordonanta de modificare a Codului fiscal si a Codului de procedura fiscala, insa cred ca experienta ANI cu Curtea Constitutionala ar trebui sa dea de gandit si Ministerului Finantelor si ANAF.
Asa cum spuneam anterior, sunt nuante care fac ca viitoarea reglementare sa para conforma dispozitiilor art. 44 alin. 8 din Constitutia Romaniei, tinand cont ca fiscul nu intentioneaza sa confiste veniturile a caror sursa nu poate fi dovedita, ci doar sa le impoziteze.
Totusi, ce ar fi sa ne imaginam o situatie in care un contribuabil nu poate sau nu doreste sa faca aceasta proba intrucat l-ar putea incrimina si i–ar putea aduce o condamnare pentru o infractiune de spalare de bani, coruptie, evaziune fiscala sau alta infractiune.
In acest caz, fiscul ar proceda la impozitare si ar emite o decizie de impunere pentru diferenta de venituri ce nu a putut fi dovedita.
Ma intreb daca nu cumva, prin aceasta modalitate, sunt spalati de fapt bani negri, pentru ca statul, prin ipoteza, nu impoziteaza bani negri ci ii confisca.
Asadar, pana la urma, toata lumea ar fi multumita, contribuabilul si-a spalat banii, ca doar a platit un impozit de 16% iar statul este multumit ca de, este criza si sa iei 16% parca e mai bine decat sa nu iei nimic.
Mult mai riguros mi s-ar parea un viitor act normativ in domeniul impozitarii persoanelor fizice cu averi mari care sa prevada o procedura in care fiscul, constatand ca contribuabilul nu poate dovedi sursa veniturilor si cuantumul acestora, sa sesizeze mai intai organele in drept (Parchet, Politie, Oficiul pentru prevenirea si combaterea spalarii banilor) si, numai dupa ce s-a dispus neinceperea urmarii penale sau dupa ce procesul penal s-a finalizat printr-o eventuala achitare, dovedindu-se astfel ca banii nu provin infractiuni sau contraventii, sa procedeze la impozitare.
Poate ca aceasta varianta nu ofera premisele unei adevarate reforme fiscale si nu aduce bani la buget intr-un timp foarte scurt dar - macar - statul nu ar ajunge sa taxeze cu buna stiinta venituri… care ar putea avea alta incadrare juridica...
Cosmin Gheorghe
Avocat Colaborator Senior, Departamentul Fiscal
luni, 6 decembrie 2010
Despre piata avocaturii in 2010
M-am hotărât… mă fac analist! Calificări am, experienţă am… aşa că, ce s-o mai lungim atâta, iată mai jos prima mea creaţie în calitate de analist al pieţei de avocatură de business din România în anul 2010 (că tot am intrat în luna bilanţurilor…).
Piaţa avocaturii de business din România a fost marcată şi ea în 2010 de adâncirea crizei economice şi de scăderea accentuată a indicilor de referinţă în aproape toate sectoarele de activitate. Mai mult decât atât, suprapunerea incertitudinii politice şi a recesiunii economice au făcut ca majoritatea măsurilor anti-criză adoptate de autorităţi să aibă efecte limitate, fapt care s-a repercutat – inevitabil – şi asupra tipurilor şi dimensiunilor proiectelor abordate de avocaţii de business.
Pe un asemenea fundal, avocaţii de business şi-au îndreptat atenţia asupra acelor domenii de asistenţă juridică - reorganizări, restructurări, refinanţări, concedieri colective, executări silite, recuperări creanţe etc. – care sunt, prin însăşi natura lor, cele mai solicitate pe timp de recesiune economică. Acest fapt a determinat unele case de avocatură de business să-şi corporatizeze departamentele lor consultanţă fiscală şi, prin cooptarea unor experţi fiscali, contabili şi de audit, să încerce să ofere clienţilor servicii integrate, intrând, în acest fel, pe o piaţă nouă. În paranteză fie spus, noi am fost deschizători de drumuri în acest domeniu, partenerii noştri fiind de ani buni beneficiarii unor soluţii juridice ce luau în calcul – la propriu – şi elementele fiscale şi cele contabile.
Un alt element definitoriu al pieţei de avocatură de business din România a fost interesul tot mai vizibil al marilor case de avocatură de a se extinde şi a-şi crea o reţea de birouri în teritoriu, extinderea în provincie fiind văzută drept o modalitate de a contracara reducerea semnificativă a numărului de proiecte mari derulate în capitală şi mutarea polilor de dezvoltare economică spre alte zone din ţară.
De asemenea, este de remarcat că Republica Moldova a revenit în centrul atenţiei caselor de avocatură de business din România, câteva dintre ele stabilind parteneriate cu avocaţi de la Chişinău. În ceea ce ne priveşte, în luna iulie, am început demersurile pentru a reveni – după o absenţă de 4 ani – în capitala Republicii Moldova.
Ca şi în anii anteriori, în 2010, piaţa avocaturii din România a fost dominată de case de avocatură autohtone. Cele câteva firme de renume de peste hotare care, prin asociere cu unele cabinete mici, au intrat pe piaţa din România în anii premergători crizei, nu au crescut semnificativ concurenţa pe piaţă, piaţă care a rămas în continuare fragmentată, polarizată şi – comparativ cu alte ţări de dimensiuni similare – mică. Mai mult decât atât, câteva nume „grele” au decis să se retragă cu totul de pe piaţa românească, îndreptându-şi atenţia şi resursele spre economii mai stabile şi care au ieşit mai repede din criză. De asemenea, se poate observa că un număr relativ mic de case de avocatură mari realizează cea mai mare parte a veniturilor din piaţă, datorită abilităţii lor de a accesa şi gestiona proiecte mari.
Fluctuaţia forţei de muncă de pe piaţa avocaturii a fost dintotdeauna mare, aşa că, şi în 2010, unii avocaţi au părăsit case de renume pentru a se dedica unor proiecte proprii. Cu toate acestea, trebuie însă remarcat că actuala situaţie economică a redus considerabil mobilitatea voluntară, în favoarea celei „de nevoie”. (Ultimul caz, exit-ul unei case de avocatură spaniole a întărit „lock, stock and barrel” o casă de avocatură locală.) Piaţa forţei de muncă s-a stabilizat după o „răcire” de aproape un an si jumătate. Pretenţiile salariale – şi în genere pretenţiile “materiale” - ale avocaţilor, în special ale tinerilor absolvenţi de drept care intră acum pe piaţa muncii au fost în 2010 cu mult sub cele înregistrate în perioada de boom economic.
Concluzionând, regresul economic generalizat din România anului 2010 a constituit o provocare pentru avocatura de business care a găsit, însă, acele domenii de nişă – specifice crizelor economice - pentru a împiedica o scădere şi mai drastică a veniturilor. Profesia de avocat de business este încă la început în România şi – cu siguranţă – va continua să progreseze, chiar dacă aceasta nu va însemna o creştere liniară.
Ovidiu Constantinescu
PR Manager
Piaţa avocaturii de business din România a fost marcată şi ea în 2010 de adâncirea crizei economice şi de scăderea accentuată a indicilor de referinţă în aproape toate sectoarele de activitate. Mai mult decât atât, suprapunerea incertitudinii politice şi a recesiunii economice au făcut ca majoritatea măsurilor anti-criză adoptate de autorităţi să aibă efecte limitate, fapt care s-a repercutat – inevitabil – şi asupra tipurilor şi dimensiunilor proiectelor abordate de avocaţii de business.
Pe un asemenea fundal, avocaţii de business şi-au îndreptat atenţia asupra acelor domenii de asistenţă juridică - reorganizări, restructurări, refinanţări, concedieri colective, executări silite, recuperări creanţe etc. – care sunt, prin însăşi natura lor, cele mai solicitate pe timp de recesiune economică. Acest fapt a determinat unele case de avocatură de business să-şi corporatizeze departamentele lor consultanţă fiscală şi, prin cooptarea unor experţi fiscali, contabili şi de audit, să încerce să ofere clienţilor servicii integrate, intrând, în acest fel, pe o piaţă nouă. În paranteză fie spus, noi am fost deschizători de drumuri în acest domeniu, partenerii noştri fiind de ani buni beneficiarii unor soluţii juridice ce luau în calcul – la propriu – şi elementele fiscale şi cele contabile.
Un alt element definitoriu al pieţei de avocatură de business din România a fost interesul tot mai vizibil al marilor case de avocatură de a se extinde şi a-şi crea o reţea de birouri în teritoriu, extinderea în provincie fiind văzută drept o modalitate de a contracara reducerea semnificativă a numărului de proiecte mari derulate în capitală şi mutarea polilor de dezvoltare economică spre alte zone din ţară.
De asemenea, este de remarcat că Republica Moldova a revenit în centrul atenţiei caselor de avocatură de business din România, câteva dintre ele stabilind parteneriate cu avocaţi de la Chişinău. În ceea ce ne priveşte, în luna iulie, am început demersurile pentru a reveni – după o absenţă de 4 ani – în capitala Republicii Moldova.
Ca şi în anii anteriori, în 2010, piaţa avocaturii din România a fost dominată de case de avocatură autohtone. Cele câteva firme de renume de peste hotare care, prin asociere cu unele cabinete mici, au intrat pe piaţa din România în anii premergători crizei, nu au crescut semnificativ concurenţa pe piaţă, piaţă care a rămas în continuare fragmentată, polarizată şi – comparativ cu alte ţări de dimensiuni similare – mică. Mai mult decât atât, câteva nume „grele” au decis să se retragă cu totul de pe piaţa românească, îndreptându-şi atenţia şi resursele spre economii mai stabile şi care au ieşit mai repede din criză. De asemenea, se poate observa că un număr relativ mic de case de avocatură mari realizează cea mai mare parte a veniturilor din piaţă, datorită abilităţii lor de a accesa şi gestiona proiecte mari.
Fluctuaţia forţei de muncă de pe piaţa avocaturii a fost dintotdeauna mare, aşa că, şi în 2010, unii avocaţi au părăsit case de renume pentru a se dedica unor proiecte proprii. Cu toate acestea, trebuie însă remarcat că actuala situaţie economică a redus considerabil mobilitatea voluntară, în favoarea celei „de nevoie”. (Ultimul caz, exit-ul unei case de avocatură spaniole a întărit „lock, stock and barrel” o casă de avocatură locală.) Piaţa forţei de muncă s-a stabilizat după o „răcire” de aproape un an si jumătate. Pretenţiile salariale – şi în genere pretenţiile “materiale” - ale avocaţilor, în special ale tinerilor absolvenţi de drept care intră acum pe piaţa muncii au fost în 2010 cu mult sub cele înregistrate în perioada de boom economic.
Concluzionând, regresul economic generalizat din România anului 2010 a constituit o provocare pentru avocatura de business care a găsit, însă, acele domenii de nişă – specifice crizelor economice - pentru a împiedica o scădere şi mai drastică a veniturilor. Profesia de avocat de business este încă la început în România şi – cu siguranţă – va continua să progreseze, chiar dacă aceasta nu va însemna o creştere liniară.
Ovidiu Constantinescu
PR Manager
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)