Recent, am avut un schimb de mail-uri cu o doamnă jurnalistă din Cluj, schimb de mail-uri care m-a făcut să mă gândesc mai atent la relaţia jurnalistului cu societatea, pornind de la postulatul că “presa este a patra putere în stat”…
Filmul, pe scurt: doamna sună pe telefonul de la secretariat, în momentul în care eram într-o serie de întâlniri. Reuşim, în cele din urmă, să vorbim telefon, doamna solicitând imperios şi sub presiunea urgenţei o reacţie la o presupusă declaraţie a unei autorităţi locale vizavi de participarea noastră la o licitaţie. Îmi cer scuze politicos că nu pot să-i răspund imediat, pentru că nu ştiu la ce licitaţie se referă, pentru că, de principiu, nu comentez decât declaraţiile pe care le-am citit cu ochii mei sau le-am auzit cu urechile mele – şi numai dacă este cazul – şi, în fine, pentru că nu ne cunoşteam şi aş fi preferat ca cererea să-mi fie trimisă pe mail. Sunt avertizat încă o dată că este o chestiune de urgenţă maximă şi, dacă depăşim deadline-ul, articolul va fi publicat fără poziţia noastră. Ne executăm rapid la solicitare, apare articolul a doua zi cu precizările noastre, pentru ca – surpriză! – în următoarea zi, aceeaşi persoană să publice, pornind de la declaraţiile “unor surse”, un nou articol cu alegaţii extrem de grave… dar la care nu a mai solicitat vreo poziţie din partea noastră… nici la telefon şi nici pe mail. (Sper să greşesc dar cred că doamna jurnalistă tare mult şi-ar fi dorit să nu-i fi răspuns nici la solicitarea iniţială… ar fi dat incomparabil mai bine în economia generală a celor două articole să fi apărut că “la solicitările noastre repetate, casa de avocatură a refuzat să răspundă”...)
Din schimbul de mail-uri care a urmat, au rezultat următoarele:
1. Nu contează că informaţia “pe surse din interior” nu este confirmată de purtătorul de cuvânt al instituţiei cu pricina, citat două propoziţii mai încolo… important este că ea nu a fost INFIRMATĂ EXPLICIT;
2. Nu contează că autorul nu are nicio dovadă că “sursele din interior” au furnizat informaţia corectă sau nu;
3. Încrederea în "surse" este mai presus de verificarea informaţiilor oferite de acestea, chiar şi atunci când “sursele” nu-ţi oferă nicio dovadă palpabilă că ceea ce susţin e şi adevărat;
4. Nu contează că au fost confundate două companii diferite (e adevărat, cu nume apropiate, însă două companii diferite, care activează în domenii diferite);
5. Bunul renume al unei companii poate (dacă nu cumva, trebuie) terfelit, dacă “interesul public” o cere.
Fiecare dintre punctele enumerate mai sus poate constitui oricând câte o temă de curs despre relaţia jurnalism - PR dar ceea ce a surprins era siguranţa cu care persoana cu care corespondam era convinsă că pana ei exprima “interesul public”. Nu e cazul să seminarizăm pe tema “verificării informaţiilor din 3 surse independente”, pe tema folosirii cu parcimonie, şi doar în cazuri excepţionale, a “surselor din interiorul instituţiilor”, urmată de coroborarea informaţiilor cu altele existente, pe tema documentarii atente, şamd.
Presa şi-a câştigat cu greu dreptul de a fi numită “a patra putere în stat” şi asta doar prin informarea corectă, completă şi imparţială a publicului. De apărarea interesului public se ocupă (conform “fişei de post”) primele trei...
Eludarea oricărui element din “sfânta treime” a jurnalismului (corect, complet şi imparţial) duce la pierderea credibilităţii, atât la nivel individual, cât şi la nivel de profesie. Ca jurnalist, dacă vrei să serveşti interesul public, relatezi faptele şi spui adevărul, pentru că apare următoarea situaţie: ce te faci dacă publicul este împărţit în două, în trei, fiecare cu interesul lui? Scrii două articole diferite? Mai mult decât atât, în momentul în care intră în discuţie “interesul”, s-ar putea cădea în capcana unor judecăţi de valoare cu reverberaţii etice şi economice. Adevărul, fapta, ele sunt mult mai sigure…
În urmă cu o săptămână, participanţii la o dezbatere organizată de un cotidian “quality” pe tema "Viitorul presei? Nici aşa, nici altminteri", deplângeau prăbuşirea tirajelor şi concedierile masive din redacţii. După experienţa relatată mai înainte, tind să cred că diminuarea tirajelor şi, implicit, a veniturilor din presă nu ar trebui puse numai pe seama unor cauze exterioare profesiei: criza globală, trecerea la online sau chitroşenia agenţiilor de publicitate, ci şi pe seama unei posibile degradări treptate, dar continue, a calităţii conţinutului editorial produs.
Dacă jertfim “informarea corectă a publicului” pe altarul “apărării interesului lui”, se face pasul periculos de la presa care informează la cea care militează şi, de aici, mai departe, la partizanat, ceea ce este orice altceva dar numai jurnalism nu este.
Ovidiu Constantinescu
PR Manager
PS: În cadrul acestui schimb de mail-uri nu au fost folosite cuvinte tăioase, expresii ascuţite, nu au fost rănite orgolii şi niciun jurnalist nu a fost dat în judecată.
joi, 26 ianuarie 2012
miercuri, 11 ianuarie 2012
Noul Cod Civil şi domeniul fiscal
Începem anul cu o noua discuţie despre influenţele Noului Cod Civil în diferitele ramuri ale dreptului. Astăzi, vă propunem o abordare din perspectiva dreptului fiscal.
Legăturile dreptului fiscal cu alte ramuri de drept (în special dreptul civil şi dreptul comercial) sunt foarte strânse. Aceste legături vizează, în special, corecta interpretare a operaţiunilor supuse impozitării, în aşa fel încât, după identificarea naturii juridice a acestora, să se poată aplica norma fiscală incidentă.
Chiar dacă, în scopul impozitării, normele Codului fiscal sunt suverane, aspect ce rezultă din observarea dispoziţiilor Codului fiscal, nu întotdeauna norma fiscală este suficientă pentru a determina baza de impozitare a unei operaţiuni sau natura juridică a unui venit.
De aceea, pentru a stabili corect baza de impozitare a unei operaţiuni sau natura juridică a unor venituri supuse impozitării, este absolut necesar să se apeleze la normele dreptului comun ce reglementează aceste operaţiuni sau venituri.
Totuşi, de-a lungul timpului, a devenit tot mai greu să se recurgă la dreptul comun, datorită evoluţiei lente a dispoziţiilor codului civil şi comercial, deopotrivă, aceste ramuri neţinând pasul cu schimbările economice şi sociale, nereceptând anumite mecanisme juridice, contracte şi noi tipuri de tranzacţii , devenite uzuale atât în Uniunea Europeană, cât şi în România.
Astfel, intrarea în vigoare a noului Cod civil este binevenită pentru aplicabilitatea reglementărilor fiscale, întrucât modernizarea legislaţiei civile şi adaptarea ei noilor realităţi economice şi sociale va facilita determinarea naturii juridice a operaţiunilor supuse impozitării conform legislaţiei fiscale.
Odată cu adoptarea noului Cod Civil a fost abrogat şi Codul Comercial.
Având în vedere aceste aspecte, atât mediul juridic, cât şi cel de afaceri vor fi supuse unor schimbări generate de impactul pe care îl va avea aplicarea noilor reglementări şi, mai ales, interpretarea acestora de către autorităţile şi instituţiile publice.
Noul Cod Civil introduce în dreptul românesc mai multe instituţii juridice noi, care au consecinţe directe în sfera dreptului fiscal. Una dintre aceste instituţii juridice este fiducia, instituţie juridică asemănătoare trust-ului din sistemul common law.
Fiducia presupune transferul temporar al unor drepturi sau al dreptului de proprietate asupra unor bunuri, prezente sau viitoare, de la o persoană fizică sau juridică (numită constituitor) către o altă persoană (numită fiduciar) pentru ca bunurile sau drepturile astfel transferate să fie administrate în interesul unui beneficiar, urmând ca, la încetarea fiduciei, să fie transmise de către fiduciar beneficiarului.
Întrucât această instituţie juridică are anumite trăsături specifice, s-a simţit nevoia reglementării exprese a consecinţelor fiscale ale fiduciei.
Astfel, prin dispoziţiile Codului fiscal în vigoare la acest moment, sunt stabilite reguli speciale aplicabile contractelor de fiducie, din perspectiva impozitului pe profit, reguli speciale de impozitare a veniturilor realizate din operaţiunea de fiducie, cât şi reglementări privind impozitele şi taxele locale, în cazul persoanelor fizice şi juridice care încheie contracte de fiducie conform Codului civil.
Ca o concluzie asupra celor mai sus menţionate, putem afirma că noul Cod Civil, pe lângă avantajele clare pe care le oferă o reglementare modernă, adaptată realităţilor economice şi sociale, va reprezenta o provocare pentru practicienii dreptului, indiferent de aria de practică în care activează. Fără doar şi poate, cum aproape orice relaţie socială este reglementată de o normă juridică fiscală, dând naştere unor raporturi de drept material fiscal, intrarea în vigoare a noului Cod Civil şi aplicarea noilor instituţii juridice va reprezenta o provocare şi pentru avocaţii din aria de practică a dreptului fiscal.
Roxana Arghiroiu
Avocat Partener
Legăturile dreptului fiscal cu alte ramuri de drept (în special dreptul civil şi dreptul comercial) sunt foarte strânse. Aceste legături vizează, în special, corecta interpretare a operaţiunilor supuse impozitării, în aşa fel încât, după identificarea naturii juridice a acestora, să se poată aplica norma fiscală incidentă.
Chiar dacă, în scopul impozitării, normele Codului fiscal sunt suverane, aspect ce rezultă din observarea dispoziţiilor Codului fiscal, nu întotdeauna norma fiscală este suficientă pentru a determina baza de impozitare a unei operaţiuni sau natura juridică a unui venit.
De aceea, pentru a stabili corect baza de impozitare a unei operaţiuni sau natura juridică a unor venituri supuse impozitării, este absolut necesar să se apeleze la normele dreptului comun ce reglementează aceste operaţiuni sau venituri.
Totuşi, de-a lungul timpului, a devenit tot mai greu să se recurgă la dreptul comun, datorită evoluţiei lente a dispoziţiilor codului civil şi comercial, deopotrivă, aceste ramuri neţinând pasul cu schimbările economice şi sociale, nereceptând anumite mecanisme juridice, contracte şi noi tipuri de tranzacţii , devenite uzuale atât în Uniunea Europeană, cât şi în România.
Astfel, intrarea în vigoare a noului Cod civil este binevenită pentru aplicabilitatea reglementărilor fiscale, întrucât modernizarea legislaţiei civile şi adaptarea ei noilor realităţi economice şi sociale va facilita determinarea naturii juridice a operaţiunilor supuse impozitării conform legislaţiei fiscale.
Odată cu adoptarea noului Cod Civil a fost abrogat şi Codul Comercial.
Având în vedere aceste aspecte, atât mediul juridic, cât şi cel de afaceri vor fi supuse unor schimbări generate de impactul pe care îl va avea aplicarea noilor reglementări şi, mai ales, interpretarea acestora de către autorităţile şi instituţiile publice.
Noul Cod Civil introduce în dreptul românesc mai multe instituţii juridice noi, care au consecinţe directe în sfera dreptului fiscal. Una dintre aceste instituţii juridice este fiducia, instituţie juridică asemănătoare trust-ului din sistemul common law.
Fiducia presupune transferul temporar al unor drepturi sau al dreptului de proprietate asupra unor bunuri, prezente sau viitoare, de la o persoană fizică sau juridică (numită constituitor) către o altă persoană (numită fiduciar) pentru ca bunurile sau drepturile astfel transferate să fie administrate în interesul unui beneficiar, urmând ca, la încetarea fiduciei, să fie transmise de către fiduciar beneficiarului.
Întrucât această instituţie juridică are anumite trăsături specifice, s-a simţit nevoia reglementării exprese a consecinţelor fiscale ale fiduciei.
Astfel, prin dispoziţiile Codului fiscal în vigoare la acest moment, sunt stabilite reguli speciale aplicabile contractelor de fiducie, din perspectiva impozitului pe profit, reguli speciale de impozitare a veniturilor realizate din operaţiunea de fiducie, cât şi reglementări privind impozitele şi taxele locale, în cazul persoanelor fizice şi juridice care încheie contracte de fiducie conform Codului civil.
Ca o concluzie asupra celor mai sus menţionate, putem afirma că noul Cod Civil, pe lângă avantajele clare pe care le oferă o reglementare modernă, adaptată realităţilor economice şi sociale, va reprezenta o provocare pentru practicienii dreptului, indiferent de aria de practică în care activează. Fără doar şi poate, cum aproape orice relaţie socială este reglementată de o normă juridică fiscală, dând naştere unor raporturi de drept material fiscal, intrarea în vigoare a noului Cod Civil şi aplicarea noilor instituţii juridice va reprezenta o provocare şi pentru avocaţii din aria de practică a dreptului fiscal.
Roxana Arghiroiu
Avocat Partener
marți, 20 decembrie 2011
Noul Cod Civil şi Infrastructura - partea a III-a
Vă propunem pentru astăzi ultima parte a discuţiei despre Noul Cod Civil şi modificările din infrastructură:
Răspunderea pentru vicii
Potrivit art. 1879 din NCC, arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării numai dacă dovedeşte că acestea nu rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor pe care le-a furnizat şi, dacă este cazul, din vreo lipsă de diligenţă în coordonarea sau supravegherea lucrărilor. În mod corespunzător, Antreprenorul este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că viciile rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar. Subantreprenorul nu este exonerat decât dacă dovedeşte că viciile rezultă din deciziile antreprenorului sau din expertizele ori planurile arhitectului sau ale inginerului.
De asemenea, arhitectul, inginerul şi antreprenorul pot fi exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că aceste vicii rezultă din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experţilor sau a metodelor de construire. Exonerarea de răspundere nu operează atunci când aceste vicii, deşi puteau să fie prevăzute în cursul executării lucrării, nu au fost notificate beneficiarului.
Exonerarea de răspundere a antreprenorului pentru ipoteza alegerii solului de către beneficiar reprezintă o modificare faţă de vechea reglementare conform căreia răspunderea pentru viciile terenului revenea antreprenorului.
Controlul executării lucrărilor
Potrivit art. 1876 din NCC, în cursul executării Contractului de lucrări, beneficiarul are dreptul ca, fără a stânjeni activitatea normală a antreprenorului, să controleze stadiul de execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi ale materialelor întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale.
Împrejurări care împiedică executarea lucrărilor
Potrivit art. 1877 din NCC, antreprenorul are dreptul să suspende executarea lucrărilor dacă, în cursul executării contractului, constată greşeli sau lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul, şi beneficiarul, notificat în prealabil de către antreprenor, nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor sau lipsurilor semnalate ori dacă măsurile luate nu sunt corespunzătoare.
Ipoteca legală
În baza vechiului Cod Civil, arhitecţii, antreprenorii şi lucrătorii beneficiau de un privilegiu imobiliar pentru garantarea creanţelor neonorate de către beneficiar (art. 1737 şi art. 1742).
Art. 1869 din NCC stabileşte că, cităm: „Pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipoteca legală asupra lucrării, constituită şi conservată în condiţiile legii.” Acest text va trebui însă coroborat cu prevederile art. 2386 pct. 6 NCC conform căruia beneficiază de ipotecă legală arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de valoare realizat.
Vânzarea bunurilor neridicate în termen
Conform art. 1868, atunci când lucrarea este executată cu materialul beneficiarului şi acesta nu ridică bunul în termen de 6 luni de la data stabilită pentru recepţie sau de la data finalizării, antreprenorul are dreptul de a vinde bunul, după ce l-a înştiinţat în acest sens pe beneficiar. Cu toate acestea, antreprneorul nu va putea exercita acest drept dacă beneficiarul introduce împotriva acestuia o acţiune întemeiată pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrării.
Având în vedere că acest articol se regăseşte în secţiunea referitoare la contractul de antrepriza, este important de determinat aplicabilitatea acestei prevederi şi în cazul executării unor construcţii în baza Contractului de lucrări.
Stabilirea preţului
În doctrina juridică specifică vechiului Cod civil, erau avute în vedere două modalităţi de stabilire a preţului corespunzător contractului de antrepriza, şi anume: preţul forfetar şi preţul de deviz. NCC reglementează în art. 1865, 1866 şi 1867, prevederi referitoare la preţul estimat, preţul stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor şi respectiv, preţul forfetar.
Mihai Marian
Avocat Partener
Cu acestea, am epuizat pentru moment discuţia despre implicaţiile modificărilor din Noul Cod Civil în domeniul infrastructurii. Secţiunea de comentarii este deschisă, în cazul în care doriţi să o continuăm.
Răspunderea pentru vicii
Potrivit art. 1879 din NCC, arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării numai dacă dovedeşte că acestea nu rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor pe care le-a furnizat şi, dacă este cazul, din vreo lipsă de diligenţă în coordonarea sau supravegherea lucrărilor. În mod corespunzător, Antreprenorul este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că viciile rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar. Subantreprenorul nu este exonerat decât dacă dovedeşte că viciile rezultă din deciziile antreprenorului sau din expertizele ori planurile arhitectului sau ale inginerului.
De asemenea, arhitectul, inginerul şi antreprenorul pot fi exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că aceste vicii rezultă din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experţilor sau a metodelor de construire. Exonerarea de răspundere nu operează atunci când aceste vicii, deşi puteau să fie prevăzute în cursul executării lucrării, nu au fost notificate beneficiarului.
Exonerarea de răspundere a antreprenorului pentru ipoteza alegerii solului de către beneficiar reprezintă o modificare faţă de vechea reglementare conform căreia răspunderea pentru viciile terenului revenea antreprenorului.
Controlul executării lucrărilor
Potrivit art. 1876 din NCC, în cursul executării Contractului de lucrări, beneficiarul are dreptul ca, fără a stânjeni activitatea normală a antreprenorului, să controleze stadiul de execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi ale materialelor întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale.
Împrejurări care împiedică executarea lucrărilor
Potrivit art. 1877 din NCC, antreprenorul are dreptul să suspende executarea lucrărilor dacă, în cursul executării contractului, constată greşeli sau lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul, şi beneficiarul, notificat în prealabil de către antreprenor, nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor sau lipsurilor semnalate ori dacă măsurile luate nu sunt corespunzătoare.
Ipoteca legală
În baza vechiului Cod Civil, arhitecţii, antreprenorii şi lucrătorii beneficiau de un privilegiu imobiliar pentru garantarea creanţelor neonorate de către beneficiar (art. 1737 şi art. 1742).
Art. 1869 din NCC stabileşte că, cităm: „Pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipoteca legală asupra lucrării, constituită şi conservată în condiţiile legii.” Acest text va trebui însă coroborat cu prevederile art. 2386 pct. 6 NCC conform căruia beneficiază de ipotecă legală arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de valoare realizat.
Vânzarea bunurilor neridicate în termen
Conform art. 1868, atunci când lucrarea este executată cu materialul beneficiarului şi acesta nu ridică bunul în termen de 6 luni de la data stabilită pentru recepţie sau de la data finalizării, antreprenorul are dreptul de a vinde bunul, după ce l-a înştiinţat în acest sens pe beneficiar. Cu toate acestea, antreprneorul nu va putea exercita acest drept dacă beneficiarul introduce împotriva acestuia o acţiune întemeiată pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrării.
Având în vedere că acest articol se regăseşte în secţiunea referitoare la contractul de antrepriza, este important de determinat aplicabilitatea acestei prevederi şi în cazul executării unor construcţii în baza Contractului de lucrări.
Stabilirea preţului
În doctrina juridică specifică vechiului Cod civil, erau avute în vedere două modalităţi de stabilire a preţului corespunzător contractului de antrepriza, şi anume: preţul forfetar şi preţul de deviz. NCC reglementează în art. 1865, 1866 şi 1867, prevederi referitoare la preţul estimat, preţul stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor şi respectiv, preţul forfetar.
Mihai Marian
Avocat Partener
Cu acestea, am epuizat pentru moment discuţia despre implicaţiile modificărilor din Noul Cod Civil în domeniul infrastructurii. Secţiunea de comentarii este deschisă, în cazul în care doriţi să o continuăm.
marți, 13 decembrie 2011
Noul Cod Civil şi Infrastructura - partea a II-a
Continuăm seria discuţiilor referitoare la modificările aduse de Noul Cod Civil în domeniul infrastructurii. Astăzi, despre lucrările care devin ascunse şi recepţia lucrărilor.
Lucrările care devin ascunse
Potrivit art. 1876 alin. (3) din NCC, „la finalizarea acelei părţi din lucrare ce urmează a fi acoperită prin executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcţii, antreprenorul şi beneficiarul sunt obligaţi să constate împreună existenţa părţii finalizate şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale şi clauzele contractului. În acest scop, dacă nu s-a convenit altfel, antreprenorul îl convoacă pe beneficiar la locul executării lucrării înăuntrul unui termen rezonabil, a cărui întindere se stabileşte, potrivit uzanţelor existente, în raport cu natura lucrării şi locul situării acesteia. În cazul în care beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat în scris sau pe altă cale convenită de către părţi, antreprenorul poate întocmi singur actul de constatare a lucrării ce urmează a fi acoperită.”
Apreciem că art. 1876 alin. 3 din NCC are în vedere/reglementează ipoteza recepţiei "lucrărilor care devin ascunse". Pentru demersul nostru, ceea ce interesează este ultima parte a alin. (3) al art. 1876, prevedere ce reprezintă şi un element de noutate în domeniul reglementat.
În primul rând, notam faptul că antreprenorul este îndreptăţit să întocmească singur actul de constatare, independent de o atitudine culpabilă din partea beneficiarului lucrării.
Faţă de dispoziţia legală în discuţie, notam că, în sistemul creat de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, prevederile din domeniul calităţii în construcţii, inclusiv recepţia, sunt prevederi imperative, de la care nu se poate deroga, ţinând cont că acestea protejează un interes public şi concură la realizarea şi exploatarea unor construcţii de calitate corespunzătoare. De asemenea, precizăm că, în cadrul legal actual, dirigintele de şantier, reprezentant al beneficiarului pe şantier, are obligaţia legală să efectueze verificările prevăzute de reglementările tehnice şi să semneze procesele-verbale de recepţie calitativă a lucrărilor care devin ascunse.
În aceste condiţii, şi raportat la caracterul imperativ al normelor legale care reglementează sistemul calităţii în construcţii, este important de determinat modul în care cele două categorii de dispoziţii legale se coroborează, dar şi modalitatea de punere în practică a prevederilor art. 1876 alin. (3) din NCC.
Recepţia lucrărilor
Potrivit art. 1878 alin. (1) din NCC, "după finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia provizorie la terminarea lucrărilor, urmată de recepţia finală", recepţie care se va derula în conformitate cu prevederile Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora ("Regulamentul recepţiei"), aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 274/1994, dar şi ale Regulamentului de recepţie a lucrărilor de montaj utilaje, echipamente, instalaţii tehnologice şi a punerii în funcţiune a capacităţilor de producţie, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 51/1996.
Înainte de toate, se impune o clarificare ce ţine de terminologia folosită de legiuitor. Astfel, textul din noua reglementare foloseşte sintagma de "recepţie provizorie la terminarea lucrărilor", în timp ce, regulamentele referite anterior pe cea de "recepţie la terminarea lucrărilor". Având în vedere principiul ierarhiei normelor juridice, sintagma utilizată de cele două regulamente va fi înlocuită cu aceea de recepţie provizorie la terminarea lucrărilor utilizată de NCC.
Având în vedere prevederile art. 1851 alin. (2) din NCC ce stabilesc aplicabilitatea dispoziţiilor din Secţiunea 1 Contractului de lucrări, în măsura compatibilităţii lor cu specificul acestui contract, este important de determinat în ce măsură prevederile art. 1862 alin. (2) se aplică şi Contractului de lucrări. Articolul 1862 alin. (2) prevede următoarele: "Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve."
În primul rând, şi în măsura în care prevederile referite se aplică şi Contractului de lucrări, reţinem că prevederile art. 1862 alin. (2) reprezintă un element de noutate în domeniul construcţiilor, având în vedere că posibilitatea considerării unei lucrări ca recepţionată pentru ipoteza în care beneficiarul nu organizează recepţia şi nu convoacă comisia de recepţie, nu era reglementată la nivel legal până la data intrării în vigoare a NCC.
În contextul acestor dispoziţii legale, şi raportat la caracterul imperativ al normelor legale care reglementează sistemul calităţii în construcţii, recepţia fiind o componentă a acestuia, este important de determinat în ce măsură prevederile art. 1862 alin. (2) se aplică şi Contractului de lucrări, precum şi modalitatea de aplicare în practică.
Pentru postul următor, v-am pregătit o discuţie despre executarea lucrărilor, răspunderea pentru vicii şi alte câteva aspecte.
Mihai Marian
Avocat Partener
Lucrările care devin ascunse
Potrivit art. 1876 alin. (3) din NCC, „la finalizarea acelei părţi din lucrare ce urmează a fi acoperită prin executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcţii, antreprenorul şi beneficiarul sunt obligaţi să constate împreună existenţa părţii finalizate şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale şi clauzele contractului. În acest scop, dacă nu s-a convenit altfel, antreprenorul îl convoacă pe beneficiar la locul executării lucrării înăuntrul unui termen rezonabil, a cărui întindere se stabileşte, potrivit uzanţelor existente, în raport cu natura lucrării şi locul situării acesteia. În cazul în care beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat în scris sau pe altă cale convenită de către părţi, antreprenorul poate întocmi singur actul de constatare a lucrării ce urmează a fi acoperită.”
Apreciem că art. 1876 alin. 3 din NCC are în vedere/reglementează ipoteza recepţiei "lucrărilor care devin ascunse". Pentru demersul nostru, ceea ce interesează este ultima parte a alin. (3) al art. 1876, prevedere ce reprezintă şi un element de noutate în domeniul reglementat.
În primul rând, notam faptul că antreprenorul este îndreptăţit să întocmească singur actul de constatare, independent de o atitudine culpabilă din partea beneficiarului lucrării.
Faţă de dispoziţia legală în discuţie, notam că, în sistemul creat de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, prevederile din domeniul calităţii în construcţii, inclusiv recepţia, sunt prevederi imperative, de la care nu se poate deroga, ţinând cont că acestea protejează un interes public şi concură la realizarea şi exploatarea unor construcţii de calitate corespunzătoare. De asemenea, precizăm că, în cadrul legal actual, dirigintele de şantier, reprezentant al beneficiarului pe şantier, are obligaţia legală să efectueze verificările prevăzute de reglementările tehnice şi să semneze procesele-verbale de recepţie calitativă a lucrărilor care devin ascunse.
În aceste condiţii, şi raportat la caracterul imperativ al normelor legale care reglementează sistemul calităţii în construcţii, este important de determinat modul în care cele două categorii de dispoziţii legale se coroborează, dar şi modalitatea de punere în practică a prevederilor art. 1876 alin. (3) din NCC.
Recepţia lucrărilor
Potrivit art. 1878 alin. (1) din NCC, "după finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia provizorie la terminarea lucrărilor, urmată de recepţia finală", recepţie care se va derula în conformitate cu prevederile Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora ("Regulamentul recepţiei"), aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 274/1994, dar şi ale Regulamentului de recepţie a lucrărilor de montaj utilaje, echipamente, instalaţii tehnologice şi a punerii în funcţiune a capacităţilor de producţie, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 51/1996.
Înainte de toate, se impune o clarificare ce ţine de terminologia folosită de legiuitor. Astfel, textul din noua reglementare foloseşte sintagma de "recepţie provizorie la terminarea lucrărilor", în timp ce, regulamentele referite anterior pe cea de "recepţie la terminarea lucrărilor". Având în vedere principiul ierarhiei normelor juridice, sintagma utilizată de cele două regulamente va fi înlocuită cu aceea de recepţie provizorie la terminarea lucrărilor utilizată de NCC.
Având în vedere prevederile art. 1851 alin. (2) din NCC ce stabilesc aplicabilitatea dispoziţiilor din Secţiunea 1 Contractului de lucrări, în măsura compatibilităţii lor cu specificul acestui contract, este important de determinat în ce măsură prevederile art. 1862 alin. (2) se aplică şi Contractului de lucrări. Articolul 1862 alin. (2) prevede următoarele: "Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve."
În primul rând, şi în măsura în care prevederile referite se aplică şi Contractului de lucrări, reţinem că prevederile art. 1862 alin. (2) reprezintă un element de noutate în domeniul construcţiilor, având în vedere că posibilitatea considerării unei lucrări ca recepţionată pentru ipoteza în care beneficiarul nu organizează recepţia şi nu convoacă comisia de recepţie, nu era reglementată la nivel legal până la data intrării în vigoare a NCC.
În contextul acestor dispoziţii legale, şi raportat la caracterul imperativ al normelor legale care reglementează sistemul calităţii în construcţii, recepţia fiind o componentă a acestuia, este important de determinat în ce măsură prevederile art. 1862 alin. (2) se aplică şi Contractului de lucrări, precum şi modalitatea de aplicare în practică.
Pentru postul următor, v-am pregătit o discuţie despre executarea lucrărilor, răspunderea pentru vicii şi alte câteva aspecte.
Mihai Marian
Avocat Partener
marți, 6 decembrie 2011
Noul Cod Civil şi Infrastructura
Am decis să continuăm seria de prezentări ale modificărilor aduse de Noul Cod Civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 republicata în Monitorul Oficial al României nr. 505/15.07.2011 („Legea 287/2009”) şi pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 409/10.06.2011 („Legea 71/2011”). Astăzi punem în discuţie o primă parte a modificărilor din domeniul infrastructurii.
În NCC, Cartea a V-a "Despre obligaţii", Titlul IX "Diferite contracte speciale", Capitolul VI, în Secţiunea 1, respectiv Secţiunea 2, a fost, în mod firesc, reglementat contractul de antrepriză, împreună cu specia deseori întâlnită a antreprizei, şi anume antrepriza pentru lucrări de construcţii („Contractul de lucrări”). Necesitatea şi utilitatea unei asemenea determinări legale "la vârf" confirmă rolul însemnat pe care l-a ocupat şi pe care îl va ocupa în continuare domeniul construcţiilor într-o economie în transformare.
Vom încerca în continuare să evidenţiem, punctual, acele aspecte care pot pune probleme referitoare la compatibilitatea reglementarii în discuţie cu legislaţia incidentă în domeniul infrastructurii, precum şi acele aspecte cu caracter de noutate.
Definiţie şi Domeniu de aplicare. Dispoziţii legale ce pot restrânge domeniul de aplicare al Contractului de lucrări
Potrivit art. 1874 din NCC, contractul de lucrări este acel contract prin care "antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizaţiei de construire." De asemenea, potrivit art. 1851 din NCC, contractul de antrepriza este acel contract prin care "antreprenorul se obliga ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ." Alineatul 2 al aceluiaşi articol stabileşte că dispoziţiile ce reglementează contractul de antrepriză sunt aplicabile în mod corespunzător şi Contractului lucrări numai dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru acest contract.
Astfel, Contractul de lucrări este contractul de antrepriză prin care antreprenorul va executa lucrări pentru a căror execuţie este necesară emiterea unei autorizaţii de construire, conform prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţie ("Legea 50/1991"). Astfel, potrivit art. 1 din acest act normativ "executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezenţei legi […]". Articolul 3 al Legii 50/1991 reglementează categoriile de lucrări de construcţie pentru execuţia cărora este necesară emiterea unei autorizaţii de construire şi care se pot realiza numai cu respectarea condiţiilor stabilite prin autorizaţia de construire.
Cu toate acestea, este important de reţinut că există lucrări pentru care, potrivit Legii nr. 50/1991, nu este necesară eliberarea unei autorizaţii de construire. Este vorba de acele lucrări care nu modifică structura de rezistenţă şi/sau aspectul arhitectural al construcţiilor. De asemenea, Legea 50/1991 reglementează şi situaţia acelor lucrări de construcţie pentru care este necesară obţinerea unei autorizaţii de desfiinţare.
Faţă de dispoziţiile legale referite anterior, şi raportat la definiţia Contractului de lucrări din NCC, definiţie care se referă exclusiv la lucrări care necesită eliberarea unei autorizaţii de construire, rămâne de determinat în ce măsură, prevederile Secţiunii 2 din NCC ce reglementează Contractul de lucrări se vor aplica şi acelor lucrări de construcţii minore care nu necesită eliberarea unei autorizaţii de construire, respectiv acelor lucrări de demolare care necesită eliberarea unei autorizaţii de desfiinţare. Bineînţeles, pot fi identificate argumente de ordin legal care să justifice aplicarea prevederilor Secţiunii 2 în discuţie şi acestor categorii de lucrări.
Despre statutul lucrărilor care devin ascunse, în postul următor.
Mihai Marian
Avocat Partener
În NCC, Cartea a V-a "Despre obligaţii", Titlul IX "Diferite contracte speciale", Capitolul VI, în Secţiunea 1, respectiv Secţiunea 2, a fost, în mod firesc, reglementat contractul de antrepriză, împreună cu specia deseori întâlnită a antreprizei, şi anume antrepriza pentru lucrări de construcţii („Contractul de lucrări”). Necesitatea şi utilitatea unei asemenea determinări legale "la vârf" confirmă rolul însemnat pe care l-a ocupat şi pe care îl va ocupa în continuare domeniul construcţiilor într-o economie în transformare.
Vom încerca în continuare să evidenţiem, punctual, acele aspecte care pot pune probleme referitoare la compatibilitatea reglementarii în discuţie cu legislaţia incidentă în domeniul infrastructurii, precum şi acele aspecte cu caracter de noutate.
Definiţie şi Domeniu de aplicare. Dispoziţii legale ce pot restrânge domeniul de aplicare al Contractului de lucrări
Potrivit art. 1874 din NCC, contractul de lucrări este acel contract prin care "antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizaţiei de construire." De asemenea, potrivit art. 1851 din NCC, contractul de antrepriza este acel contract prin care "antreprenorul se obliga ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ." Alineatul 2 al aceluiaşi articol stabileşte că dispoziţiile ce reglementează contractul de antrepriză sunt aplicabile în mod corespunzător şi Contractului lucrări numai dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru acest contract.
Astfel, Contractul de lucrări este contractul de antrepriză prin care antreprenorul va executa lucrări pentru a căror execuţie este necesară emiterea unei autorizaţii de construire, conform prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţie ("Legea 50/1991"). Astfel, potrivit art. 1 din acest act normativ "executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezenţei legi […]". Articolul 3 al Legii 50/1991 reglementează categoriile de lucrări de construcţie pentru execuţia cărora este necesară emiterea unei autorizaţii de construire şi care se pot realiza numai cu respectarea condiţiilor stabilite prin autorizaţia de construire.
Cu toate acestea, este important de reţinut că există lucrări pentru care, potrivit Legii nr. 50/1991, nu este necesară eliberarea unei autorizaţii de construire. Este vorba de acele lucrări care nu modifică structura de rezistenţă şi/sau aspectul arhitectural al construcţiilor. De asemenea, Legea 50/1991 reglementează şi situaţia acelor lucrări de construcţie pentru care este necesară obţinerea unei autorizaţii de desfiinţare.
Faţă de dispoziţiile legale referite anterior, şi raportat la definiţia Contractului de lucrări din NCC, definiţie care se referă exclusiv la lucrări care necesită eliberarea unei autorizaţii de construire, rămâne de determinat în ce măsură, prevederile Secţiunii 2 din NCC ce reglementează Contractul de lucrări se vor aplica şi acelor lucrări de construcţii minore care nu necesită eliberarea unei autorizaţii de construire, respectiv acelor lucrări de demolare care necesită eliberarea unei autorizaţii de desfiinţare. Bineînţeles, pot fi identificate argumente de ordin legal care să justifice aplicarea prevederilor Secţiunii 2 în discuţie şi acestor categorii de lucrări.
Despre statutul lucrărilor care devin ascunse, în postul următor.
Mihai Marian
Avocat Partener
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)